De mulţi ani nu am mai văzut atâta lume adunată pe Aleea Clasicilor din Chişinău, cu ocazia sărbătorilor naţionale din august, ca anul acesta. Mă abţin încă să vorbesc despre o nouă „explozie” a conştiinţei naţionale, dar ceva se întâmplă... Cred că asistăm la un început de resurecţie a spiritului naţional şi civic. Anul acesta, pe 31 august, centrul Chişinăului a respirat mai româneşte decât în ceilalţi ani. 

Pe fundalul acestui început de „dezgheţ” devin tot mai anacronice unele ticuri comuniste ale liderilor AIE. Refuzul celor doi lideri ai Alianţei, Marian Lupu şi Vlad Filat, de a participa la dezvelirea bustului lui Adrian Păunescu din Aleea Clasicilor este ilustrativ în acest sens. Deviza acestora pare să fie „Suntem români, dar să nu ne afle ruşii”. Absenţa lor de la acest eveniment îi apropie ideologic şi spiritual de comuniştii care, prin gura juristului Sârbu, au declarat că Ziua Limbii Române este o sărbătoare inexistentă, deoarece în Constituţie se spune că limba de stat este moldovenească, iar PCRM respectă Constituţia”. (Păcat că comuniştii nu-şi amintesc şi de o altă prevedere a Constituţiei, cea potrivit căreia R. Moldova este un stat suveran şi nu admite pe teritoriul ei trupe străine de ocupaţie.)

Şi cu ocazia acestui 31 August cel mai dezbătut subiect a fost tradiţionalul „ce limbă vorbim, româna sau moldoveneasca?”. Oare cât se mai poate molfăi acest subiect? Cât timp o să ne mai bălăcim în băltoaca acestui primitivism cultural şi politic de fabricaţie sovietică? Aş fi de acord, în această ordine de idei, cu opinia preşedintelui interimar Marian Lupu, care crede că „nu trebuie să politizăm mereu subiectul dat”, motivaţia lui însă m-a dat gata! În momentul în care, zice Lupu, avem jumătate de ţară care consideră într-un fel, iar alta în alt fel, trebuie să găsim soluţie de compromis. E clar unde trebuie căutat compromisul. La noi întotdeauna „soluţia de compromis” constă în renunţarea la adevărul istoric şi ştiinţific şi se face pe contul majoritarilor, a etnicilor români. De la ’90 încoace, aşa-zisele noastre elite politice totdeauna au fost de partea acelei „jumătăţi de ţară”, care nici „jumătate” nu e şi nici nu prea „grăieşte moldoveneşte”, ci numai ruseşte şi se uită înapoi, spre defuncta URSS. O elită politică naţională şi cu demnitate nu manevrează între aceste două „jumătăţi de ţară”, ci se plasează în fruntea acelei „jumătăţi” care a dat numele acestei ţări. Din păcate, şi actuala conducere a RM „manevrează” electoral între cele două „jumătăţi de ţară”, menţinându-le astfel dezbinate şi învrăjbite... Dar nu v-aţi gândit niciodată de ce, de 20 de ani încoace, politicienii noştri menţin în stare de război aceste două „jumătăţi de ţară”?

P.S. Marian Lupu mai zice: „Într-o situaţie în care avem o societate în care jumătate îşi numeşte limba într-un fel, iar altă jumătate în alt fel, există două căi. Una din ele este inacceptabilă pentru ţara noastră - cea de agresiune şi impunere a unor valori. O democraţie nu înseamnă niciodată impunere, ci toleranţă şi respect reciproc, unitate prin diversitate. Există procese care nu trebuie să fie forţate, ele se desfăşoară de o manieră absolut firească”.

Sunt de acord, nu este democratic să impui valorile prin agresiune, dar oare e democratic să impui nonvalorile şi minciuna prin toleranţă?