Președintele celui de-Al Doilea Stat Românesc, Nicolae Timofti a întors clepsidra politicii de la Chişinău cu partea plină în sus. Acum curge lin nisipul aşezării naturale, în matca normalităţii, a instituţiilor republicii dintre Prut şi Nistru.

Discursul, din Parlament, al noului conducător de jure al Republicii Moldova, declaraţiile sale ulterioare, au generat uimire, bine controlată, în rândurile celor ce probabil că doreau o personalitate bună doar pentru ceremonii simbolice şi semnăturile necesare decernării unor medalii aniversare.

Nicolae Timofti - la fel ca şi preşedintele României – nu a ocolit problema Unirii Basarabiei cu Patria Mamă, dar a dat un semnal lucid că este o chestiune arvunită, cel puţin pentru moment, viitorului cu conjuncturi de o altă factură, predominant pozitive.

De altfel şi convorbirea telefonică, dintre cei doi preşedinţi români a avut semnificaţia sa aparte. Prezidentul de la Chişinău are – la orice oră şi în orice situaţie – legătura directă cu confratele de la Bucureşti, care-i înţelege şi respectă priorităţile şi abordările specifice realităţilor din Republica Moldova.

În ultimele zile, Mihai Ghimpu, Vlad Filat şi Marian Lupu l-au redescoperit pe Nicolae Timofti. Prestaţia publică a acestuia fiind o sucesiune de abordări serioase, bine chibzuite, lămuritoare pentru  probleme până acum neexplicate şi sincope instituţionale cel puţin bizare.

 Încet, încet, conaţionalii din stânga Prutului pricep că pe cât de necesare au fost voturile grupului Igor Dodon, pe atât de hazlie rămâne – ca să fiu elegant – pledoaria sa pentru ...testul statalităţii.

Asta ca şi cum ar fi presupus, apriori, că persoana aleasă preşedinte ar fi putut trăda spiritul şi litera Constituţiei, raporturile legale şi obligatorii cu Parlamentul şi guvernul, reuşind, peste noapte, printr-o semnătură, unirea celor două state româneşti...

Şi tot europeanul Dodon a reamintit lui Nicolae Timofti tradiţia parteneriatului strategic cu Moscova, uitând că epoca Uniunii Sovietice rămâne de tristă amintire şi pentru ruşii lucizi, care ştiu că acum – chiar în regimul autoritar marcat de tandemul Putin-Medvedev – pot respira altfel aerul politic al ţării lor.

Este Igor Dodon un antiunionist? Şi care ar fi unioniştii? Curentul dominant, în Republica Moldova este cel al cetăţenilor realişti. Care nu trăiesc din dispute false. Nici din nostalgii cultivate de lideri politici conservatori, care nu înţeleg viitorul ce vine rapid peste propriile lor iluzii.

Investirea lui Nicolae Timofti ca preşedinte aboleşte dezbateri false, precum disputa celor ce sunt pro C.S.I. versus aceia pro Uniunea Europeană. Simplul fapt că lucrează, în Occident, un număr dublu de cetăţeni, faţă de cei ce muncesc în Federaţia Rusă indică spre cine s-a înclinat, în mod natural, balanţa opţiunilor majoritare. 

 Şi la Bucureşti, precum la Chişinău, asistăm la o reconfigurare a eşichierului politic. Dominantă fiind tendinţa alinierii calitativ superioară, la standardele politice, economice şi sociale ale comunităţii europene.

Tocmai integrarea celor două state româneşti, deocamdată cu viteze firesc diferite, în fluxul valorilor promovate de U.E. va crea mediul propice Proiectului Naţional al Reunificării Paşnice, ai cărui coautori vor fi - în primul rând - politicieni tineri, capabili să privească cu încredere viitorul comun, cum au probat-o, la Iaşi, cei doi premieri români.

Un asemenea proiect nu se decretează.

Nu se semnează peste noapte. Este o chestiune ce merită a fi dezbătută temeinic, democratic, liniştit, în presă şi forurile adecvate din Republica Moldova şi România. Concomitent fiind lămurite şi marile metropole occidentale asupra realităţilor istorice şi perspectivelor de bun augur pentru regăsirea celor două entităţi, ale aceleiaşi patrii, în comunitatea euroatlantică.

Nu este proiectul unui om.

Nici al unui partid. Nici măcar al unei  alianţe politice. Ci expresia inteligentă a capacitării minţilor lucide, din stânga şi din dreapta Prutului, fără niciun fel de pripeală. Doar...dragoste cu de-a sila nu se poate.

Poate că printre iniţiativele ce ar putea fi lansate de noul preşedinte al Republicii Moldova s-ar contura şi oportunitatea de a fi însoţit, în deplasările sale peste hotare, spre vestul Europei, de jurnalişti ce nu au avut până acum posibilitatea de a vedea realităţile occidentale - decât prin intermediul micului ecran.

Oricâte laude ar aduce acum, un formator de opinie sau altul, defunctei Uniuni Sovietice, mortul de la groapă nu se mai întoarce. Trăim într-un alt timp. Pe alte coordonate istorice. Cu proiecte concomitente – cele ale dictatorilor, cu acelea ale mişcărilor insurgente, acelea ale democraţiilor consolidate, cu cele ale regimurilor autoritare.

Cei mai plictisiţi şi ostili jurnalişti, faţă de reapropierea celor două state româneşti ar trebui urcaţi într-un avion al Companiei Air Moldova şi trimişi în documentare – pe cheltuiala administraţiei publice - la Bruxelles, Washington D.C. şi New York, pe perioade de câte două săptămâni.

Cu programe clare de vizitare a fiecărei instituţii de referinţă internaţională, din cele trei metropole. Cu ascultarea discursurilor unor  factori de decizie politică şi militară cu o perspectivă clară, pentru evoluţia următorului deceniu. Finalul?  Revenirea acasă, cu trăiri proprii inconfundabile.

România respectă statalitatea Republicii Moldova. Intenţii de o altă factură există în partea răsăriteană a bătrânului nostru continent. Numai că, acum, cele două state româneşti beneficiază de sprijinul Uniunii Europene. Şi umbrela NATO. Până la Nistru.