Să te ridici azi să-l aperi pe Mihai Ghimpu înseamnă să-ți aprinzi paie în cap. 

Deoarece superba mea chelie de mult e o miriște în flăcări, un braț de paie în plus sau în minus nu mai contează. Liderul PL nu a fost iubit în Alianță din chiar prima zi. „Colegii” săi l-au acceptat de nevoie, ținându-se demonstrativ de nas. L-au fentat când au putut, l-au batjocorit când li s-a părut că de el nu depinde nimic, au pus presa din dotare împotriva lui, l-au șantajat că ar putea să rămână pe necarosabil, l-au amenințat deschis că Alianța va fi reconfigurată (ei zic „reformatată”) pentru a-l scoate de la guvernare. 
În Ghimpu, căruia i se acreditează cu insistență imaginea de „prostul satului”, au bătut toți, începând cu Voronin și Roșca și terminând, azi, cu Dodon și Filat și cu niște june aspirante la un loc mai în față în istoria jurnalismului neprihănit. 

Bineînțeles, Ghimpu are păcatele sale. Fiind impulsiv, mai practică și un limbaj sui generis, sibilinic, cu parabole și expresii pitorești, face prea des recurs la propria biografie revoluționară, manifestă un dispreț ingenuu față de rigorile stilistice ale mesajului (ca luni seara, la ÎN PROFUNZIME). Dar nu pentru acestea e bătut, ci pentru că are gura mai slobodă, le stă în cale unora și le încurcă combinațiile și, ceea ce e cel mai important - pentru curentul de gândire (și simțire) pe care-l reprezintă. Anume dușmanii înrăiți ai acestui curent muncesc zilele acestea pentru a-l băga în „buzunarul lui Plahotniuc” și a-l transforma în „Roșca nr. 2”. 

Nu Ghimpu însă este „Roșca nr. 2”, ci acel care orchestrează campania împotriva lui. Cu toate acestea, Ghimpu trebuie să conștientizeze imensa responsabilitate politică ce-i revine și să fie mai reținut și mai explicit în mesaje, deoarece prea s-au înmulțit cioclii care fac bătături de la hârleț, săpând groapa pentru cele „10% de populație” despre care a vorbit Lupu la Comrat! Și pe care, politic, le reprezintă M. Ghimpu... 

Acum, hai, băieți, dați foc paielor!