A cui este Moldova?
Politică • Emil Hurezeanu @ www.cotidianul.ro
La începutul anului 1955, Radio Chişinău anunţa că numeroşi moldoveni tineri au cerut să fie trimişi în regiunea pământurilor virgine din Kustanai şi Tobol, în Kazahstan.

La 7 ianuarie 1955, Nikita Hruşciov, liderul comuniştilor din URSS, într-un discurs ţinut la Teatrul Bolşoi din Moscova, inaugura politica desţelenirii în Asia Centrală. În doar câteva luni, sute de mii de români din R.S.S. Moldova sunt strămutaţi cu forţa în colhozuri din Astrahan şi Rostov şi, mai departe, în regiunea Pavlodar din Kazahstan. Mulţi dintre cei ameninţaţi trec frontiera în R.P. Română, unde nu sunt deloc bine veniţi. Doar în satul Măgura, 180 de familii primesc ordinul să treacă Prutul înapoi. Sosesc camioanele să-i îmbarce, oamenii opun rezistenţă. În confruntări mor 19 ţărani şi doi miliţieni. Cinci ani mai târziu, în 1960, terenurile virgine din Kazahstan, defrişate rapid şi fără măsură, se transformă în imense deşerturi supuse eroziunii eoliene.

Uriaşe furtuni de nisip provoacă nori de praf, care, potrivit presei sovietice, traversează Marea Caspică şi întunecă cerul Ucrainei până în România. E semnul primului eşec major al lui Hruşciov.

Înainte de a se împiedica în reforma partidului, şeful Kremlinului a semănat vânt şi a cules furtună, la propriu. Dacă în 1955, basarabenii fugiţi peste Prut erau trimişi cu forţa înapoi, în 1960, mii de locuitori ai aceleiaşi republici sovietice, întorşi din Kazahstan sau pe punctul de a fi trimişi acolo, se refugiază la Iaşi, la Bârlad şi la Galaţi. De această dată, autorităţile române îi repartizează la muncă în uzine şi gospodării agricole colective din Moldova românească. România comunistă profită de eşecurile comunismului sovietic, într-un respiro al bolii ideologice comune. Se vedea, chiar şi-atunci, că pericolului de la Răsărit nu-i poate sta în cale decât un alt contrapericol. Este starea obişnuită a evoluţiei istorice a României, în general, şi a Moldovei, în special. În diferitele ei configuraţii, de la Alexandru cel Bun la Alexandru I (1812), trecând prin Convenţia de la Paris (1857), Congresul de la Berlin (1881), starea dezastruoasă a frontului (1918), ultimatumul (1940), Tratatul de pace de la Paris (1947) şi prin resetarea "chestiunii orientale", după 1989. Ruperea totală sau parţială a Basarabiei de Moldova istorică, locuită în majoritate de români şi limba română, apoi revenirea parţială sau totală a acestei provincii la Moldova şi România au fost funcţia unei relaţii de forţă şi contraforţă între Moscova şi Bucureşti. În 1812, Alexandru I, ţarul Rusiei, tocmai îi învinsese pe Napoleon şi pe turci. A luat Basarabia. În 1856, Rusia pierdea războiul Crimeii împotriva Turciei, a Franţei şi a Angliei. A pierdut deci şi judeţele din sudul Basarabiei, în favoarea Moldovei.

În 1881, după ce învinge Turcia, cu ajutorul nerecunoscut al României, Rusia ia înapoi judeţele din sudul Basarabiei. În 1914, Rusia, aliată cu Franţa şi Anglia împotriva Triplei Alianţe, face presiuni de intrare a României în război, dar, în schimbul unei părţi mici din Transilvania, cere Banatul, în întregime, pentru sârbi, sudul Moldovei româneşti şi Dobrogea în vederea creării unui coridor rusesc spre Balcani, mai aproape de Constantinopol. Aliatul rus al României, după 1916, se opreşte cu forţele la Siret şi în Dobrogea, nemişcând un deget când germanii şi bulgarii ocupă Bucureştiul în 1917, blocând trenurile cu armament destinate României de Franţa, via Vladivostok şi Murmansk. În 1918, după începerea haotică a revoluţiei bolşevice în Rusia, într-un nou respiro anestezic al Marelui Urs, principiul autodeterminării promovat de americani şi prezenţa trupelor franceze şi engleze la graniţele răsăritene ale României sunt declicul entuziasmului popular al basarabenilor care se-ntorc la Ţara-Mamă. În 1940, România este iarăşi singură, părăsită de Franţa şi de Anglia, încăpută pe mâinile Germaniei şi pradă unei crize politice interne fără ieşire. Pierde fără luptă - doar generalul Ion Antonescu a cerut-o atunci! - Basarabia şi Bucovina de Nord, în urma clauzelor secrete ale Pactului Hitler-Stalin. În 1947, la Tratatul de la Paris, pierderea este consfinţită, pentru că România este tratată ca stat învins. Relaţia de tensiuni între Moscova şi Bucureşti funcţionează şi în perioada comunistă. De câte ori România este mai aproape de China şi, într-un fel, de Occident, după 1966, liderii români folosesc moneda basarabeană pentru a-şi consolida autonomia în raport cu Moscova. Când Ceauşescu răceşte relaţiile cu Occidentul şi constată că pompierul îndepărtat care este China nu va putea stinge incendiile din apropiere, Rusia preia iniţiativa. Ungaria şi Bulgaria sunt lăsate să intervină cu propriile ameninţări de revendicare teritorială, în aceste perioade avantajoase pentru Moscova. În 1989, căderea comunismului se face pe fundalul unei ascensiuni morale a URSS, putere învinsă în Războiul Rece. Comunismul sovietic se retrage din coloniile est-europene, în linişte şi fără pierderi, la Berlin, cu peste 1.000 de victime în România. Încăpăţânarea lui Ceauşescu şi starea deplorabilă a statului român sunt premisa comportamentului marilor puteri după 1989.

Ţara noastră trece la democraţie şi la economia de piaţă, ancorată pe orbita colosului sovietic în descompunere, fără simpatie şi suport din partea Americii sau a Germaniei, marii jucători în Europa anilor 90. Când ţările baltice îşi cer dreptul la independenţă, surata lor Republica Moldova intră într-un cadril geopolitic complicat, teleghidat de intransigenţa Moscovei şi de lipsa de atracţie a ofertei româneşti. Datele evoluţiei Basarabiei în următorii 20 de ani au rămas neschimbate. Şi astăzi, în 2009, suntem într-o perioadă de vulnerabilitate a României, în ciuda statutului ei geopolitic. În Occident, tendinţele de menajare a Rusiei sunt mai puternice decât dorinţa de rectificare a unui abuz istoric în favoarea României, un stat clientelar periferic şi slab al comunităţii euroatlantice. În toiul aproximărilor de politică externă ale administraţiei Obama, când scuturile antirachetă din Cehia şi din Polonia nu mai sunt atât de sigure, pe fundalul dezamăgirilor create de democraţii portocalii la Kiev şi la Tbilisi, soarta acestei relicve istorice năpăstuite care este Republica Moldova nu-i mai interesează decât pe români şi pe moldoveni. Mai exact, ei sunt o minoritate gânditoare în România şi o majoritate obosită în Basarabia. Miile de tineri basarabeni care cer democraţia şi unirea cu România par tot mai mult eroii paradoxali ai erei Internetului decât purtătorii unui mesaj de schimbare politică în era real-postcomunismului.

Moscova nu crede deloc în lacrimile şi suferinţele lor, bucurându-se de solicitudinea şi de atenţia Occidentului şi a organizaţiilor internaţionale complezente. În vara anului 1966, premierul chinez Ciu-Enlai vine în România. China se află în plină derivă dogmatică maoistă, iar România promova un curs comunist neutralist, la egală distanţă între Moscova şi Pekin. La Aeroportul Băneasa, Ciu-Enlai saluta această politică de independenţă. Ansamblul de cântece şi dansuri de la Pekin, care-l însoţea pe premier, a dat, în aceeaşi seară, un spectacol de gală. Artistul chinez Chin Lien-Fin a cântat în limba română cântecul "Aceasta este Moldova mea!". N-a fost să fie!

"Moldova urmaşilor" pare să rămână o promisiune demnă de calendele chinezeşti, mult mai aproape de eternitate decât de realitate.

22.04.2009