Dealul din vale: Dumitru Matcovschi şi povara de a fi basarabean
Opinii / Editoriale • Nicolae Popa @ www.jurnal.md
Cum e să fii? Adică să fiinţezi, cum ar zice Constantin Noica. S-ar părea să fie suficient să nu-ţi funcţioneze liftul atunci când cobori de sus în jos, dar mai ales când urci de jos în sus. Dar ce cool e atunci când eşti invitat la o anumită ceremonie foarte cool a primăriei capitalei şi tu, locuitor al aceleiaşi capitale, ca poet, iar numele tău fiind chiar Dumitru Matcovschi, să nu ai nici măcar un lift care să te coboare opt etaje, ci să cobori cum poţi pe scări, susţinut doar de cârjă şi de propria-ţi biografie.

Unii au pază de corp pe viaţă! Normal, că doar contează viaţa oricui! Însă viaţa poetului invitat la o recepţie cu multe stele în frunte este sortită să aibă un singur bodyguard: cârja sa! Despre soţie, nici vorbă să fie invitată! Doamne fereşte, să le treacă prin cap plasatorilor de invitaţii să mai invite şi (să mă ierte toate soţiile de poeţi) cârja de-o viaţă a unui poet: soţia! Chiar dacă nu se întâmplă niciodată, decât cu minime şi oribile excepţii, ca soţiile de poeţi să nu fie mai presus decât poeţii.

Că doar poezia apare din iubire de femeie. Şi poetul nu se leagă de-o oarecare, care nu i-ar aduce inspiraţie şi poezie, el se leagă de personalităţi feminine! Or, nu poate deveni muză o oarecare, ci doar Muzele predestinate să salte din om poezia! Spun asta doar ca o aluzie la faptul că e total nedrept că Poetul Dumitru Matcovschi trebuie să coboare opt etaje, fără lift, doar pentru a lua o invitaţie a Primăriei Capitalei, iar apoi să mai şi vină, numai dumnealui şi cârja sa, la locul de distracţie la care este invitat. Asta ca să nu mai amintim că Dna Alexandrina Matcovschi, profesoara universitară Alexandrina Matcovschi, soţia, are merite importante pentru a i se cuveni cu de la sine prestanţă să participe la simandicoasele recepţii din spaţiul simandicoşilor, fără a fi nevoită a-l lăsa pe poet să se deplaseze prin oraş singur cu cârja sa.

Regret şi voi tot regreta de la prima ediţie şi până la următoarea că am căzut de acord ca din romanul meu „Avionul mirosea a peşte” (acţiunea căruia se desfăşoară, în fond, la porţile aceluiaşi oraş, adică la Botanica) să scot următorul fragment: „...pe acelaşi segment de autostradă, un autobus lovise cu ceva ani în urmă o maşină, care staţiona, săvârşind astfel un atentat la viaţa unuia din puţinii poeţi care se ridicase încă de la primele semne ale perestroikăi în apărarea idealurilor democraţiei. Șeful nostru probabil era bine informat în această privinţă (spune personajul despre Comisarul de poliţie de la Botanica – n.a.), ştiind că poetul strivit de autobus şi scăpat cu zile poate şi datorită miilor de oameni veniţi cu lumânări aprinse şi rugăciuni sub geamurile spitalului unde fusese internat; că acest poet locuieşte undeva în zăpuşeala sufocantă a unui etaj de sus, în unul din blocurile ce formează complexul arhitectural „Porţile oraşului”, astfel încât ori de câte ori se uită poetul de la balcon spre autostradă este nevoit să revadă şi locul acela cumplit, locul unde încetase să mai existe.

Cu alte cuvinte, astăzi poetul trece zilnic prin tortura de a-şi vedea, ori de câte ori iese la balcon, locul unde fusese împins în neant. E ca şi cum lui Dostoieski, cel scăpat în ultimele secunde de la moarte datorită unui ucaz al Ţarului, i-ar fi fost dat să-şi trăiască tot restul vieţii având în dreptul ferestrei imaginea spânzurătorii din care fusese scos atunci când aproape că nu mai simţea nimic sub picioare.” Ş.a.m.d., cum e scris în roman. Ciudăţenia e că au existat şi mai există cu nemiluita doritori de-a se apăra cu numele lui Dumitru Matcovschi. Dar cine îl apără, azi, pe Dumitru Matcovschi? Azi, la cei 70 de ani ai Săi!

20.10.2009