24 ianuarie 2010 marchează 151 de ani de la actul istoric al Unirii principatelor Moldova şi Ţara Românească, unire ce a pus bazele României moderne.

La 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Ţării Româneşti. Astfel a fost înfăptuită Unirea celor doua ţări române. Dacă, insa, ne amintim că prima întregire a celor trei provincii istorice româneşti - Muntenia, Ardealul şi Moldova - avea loc la 1600, cîştigată cu spada de Voievodul Mihai Viteazul, rezultă că la 24 ianuarie 1859 se realiza, de fapt, a doua Unire a românilor, de data aceasta, însă, fără Transilvania şi Basarabia, care au rămas sub stăpînirea Imperiului Austro-Ungar şi a Rusiei ţariste pînă la 1 decembrie 1918, cînd "de la Nistru pînă la Tisa", nu mai era doar un vers dintr-o poezie.

Unirea Principatelor Române cunoscută şi ca Mica Unire reprezintă unificarea vechilor state Moldova şi Ţara Românească. Acest eveniment este strâns legat de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate.

Acest proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări, a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Ţara Românească. Deznodământul războiului Crimeii a avut şi el rolul său pozitiv în apariţia unui context european favorabil unirii. Convenţia de la Paris din 1858 accepta o uniune formală între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune.
Un an mai tîrziu, Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizând unirea politică.

Unirea nu a fost afectată de înlăturarea lui Cuza de la putere din 1866. Actul unirii a fost consolidat prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România.

De reţinut că actul unirii a fost recunoscut, nu fără greutăţi, chiar în acelaşi an la Conferinţa internaţională de la Paris de către Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia. Sub presiune internaţională, Imperiul Otoman şi Austria recunosc unirea principatelor în a 3-a şedinţă a Conferinţei de la Paris.