Astăzi, 24 februarie, eDragobetele, sărbătoarea dragostei, care are la origini obiceiuri şi datini străvechi ale poporului nostru. În această zi oamenii sărbătoresc, fac doar ordine prin casă şi aşteaptă oaspeţi, deoarece se crede că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an mai îmbelşugat.

Zeul iubirii în mitologia română, Dragobete, este considerat a fi fiul Babei Dochia, fiind numit şi Cap de Primăvară, Năvalnicul sau Logodnicul Păsărilor. Dragobete este descris ca un tânăr voinic, frumos şi veşnic îndrăgostit. În popor se crede că numele Dragobete înseamnă a iubi, a fi îndrăgostit şi a fi beat de dragoste. Dragobete este zeul dragostei şi al bunei dispoziţii. De ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul şi aducătorul iubirii în casă şi în suflet.

De Dragobete se credea că se logodesc păsările cerului. E timpul când toate animalele - sălbatice sau domestice - intră în perioada ritului de primăvară. Întreaga natură se pregăteşte să renască. Sărbătoarea simbolică a logodirii păsărilor s-a extins simbolic şi la oameni. În această zi, satele răsunau de veselie. În popor se spunea că cine sărbătoreşte Dragobetele este ferit de boli, îndeosebi de febră, şi că Dragobete îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat.

Distinsul folclorist şi etnograf român Simion Florea Marian scria la 1898 în studiul său etnografic Sărbătorile la români, reeditat la Bucureşti în 1994 (p. 237): „Băieţii şi fetele au credinţa nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiţi tot timpul anului. Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de nici un băiat şi viceversa”.

Dacă timpul era frumos, dimineaţă, flăcăii şi fetele mari, îmbrăcaţi de sărbătoare, se adunau în grupuri şi plecau să caute prin păduri şi prin lunci primele flori de primăvară. Fetele culegeau flori, pe care le puneau la icoane şi le foloseau apoi, pe parcursul anului, la diverse farmece de dragoste. Flăcăii adunau vreascuri şi făceau un foc, unde era voie bună şi glumeau, fireşte, pe seama simpatiilor sau antipatiilor dintre băieţi şi fete.

Pe la prânz, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit în majoritatea localităţilor româneşti zburătorire sau zburătoritul fetelor şi al băieţilor, atrăgând astfel după sine câte un băiat, şi nu pe unul oarecare, ci pe acel care îi plăcea. Flăcăul ajungând-o îi fura, după obicei, o sărutare în văzul tuturor. De aici şi celebra zicală: „Dragobetele sărută fetele!”. Sărutul semnifica legământul lor de dragoste şi tinerii se socoteau logodiţi pentru un an de zile. Deseori, aceste logodne erau urmate de logodne adevărate. Părinţii, aflând despre logodnele din această zi, puteau fi mulţumiţi sau nemulţumiţi, însă declararea publică a iubirii tinerilor era respectată.

Dacă era vreme urâtă, fetele se adunau prin case pe la prietene şi rude, unde veneau şi flăcăii. Unii tineri, de Dragobete, îşi crestau braţul în formă de cruce, după care îşi suprapuneau tăieturile, devenind astfel fraţi, şi, respectiv, surori de cruce. Se luau de fraţi şi de surori şi fără ritualul de crestare a braţelor, doar prin îmbrăţişări, sărutări frăţeşti şi jurământ de prietenie. Cei ce se înfrăţeau sau se luau surori de cruce făceau un ospăţ pentru prieteni.