Deportarea românilor în Uniunea Sovietică a fost o parte a politicii staliniste de epurare etnică a "naţionalităţilor străine (neruse)" ("инонациональностей") din zonele învecinate frontierelor URSS-ului. Deportaţii erau mutaţi în aşa numitele "aşezări speciale" (спецпоселения). În perioada 12 - 13 iunie 1941, cu doar puţin timp înaintea declanşării Operaţiunii Barbarossa, au fost deportaţi 30.000 de membri ai familiilor "contrarevoluţionarilor şi naţionaliştilor" din regiunile Cernăuţi şi Izmail (în momentul respectiv în componenţă RSS Ucrainiene) şi din RSS Moldovenească, în RSS Kazahă, RSSA Komi, ţinutul Krasnoiarsk şi regiunile Omsk şi Novosibirsk.

În timpul celui de-al doilea război mondial, deoarece România s-a alăturat Germaniei Naziste în războiul antisovietic, au fost deportaţi şi alţi români, alături de alte grupuri etnice din Crimeea şi Caucazul de Nord. În iunie 1942, românii şi câteva alte naţionalităţi au fost deportaţi din ţinutul Krasnodar şi regiunea Rostov.

Soarta deporatţilor basarabeni a fost descrisă în memoriile lui Eufrosinia Kersnovskaia.