De mii de ani poeții, n-au obosit să adune

  O zestre mult aleasă de slove și cătune.

  Iubit-au ei o limbă, ce-adună un popor

 Cu o doină preafrumosă, c-un mândru tricolor.

 De ziua ta  românii trăiesc numai fiori,

Înăbușiți de lacrimi, ei au un singur dor -

Ca limba lor frumosă s-acopere un neam

Ce despărțit a fost de-a lor vecin dușman.

 Nu ai născut cuvinte să-ți laude icoana

 Să le aline dorul, să le usuce  rana.

 Străini la ei acasă, ei leagănă un gând,

 Să cânte același  imn,  să fie un pământ!

 Făclia ta aprinsă de veghe va rămâne

 La straja libertății a Patriei Române!

 În veci uni-vei Prutul cu Dunărea albastră,

În veci vei rămâne- Frumoasa Limbă a Noastră!