De mii de ani poeții, n-au obosit să adune

O zestre mult aleasă de slove și cătune.

Iubit-au ei o limbă, ce-adună un popor

Cu o doină preafrumosă, c-un mândru tricolor.

De ziua ta românii trăiesc numai fiori,

Înăbușiți de lacrimi, ei au un singur dor -

Ca limba lor frumosă s-acopere un neam

Ce despărțit a fost de-a lor vecin dușman.

Nu ai născut cuvinte să-ți laude icoana

Să le aline dorul, să le usuce rana.

Străini la ei acasă, ei leagănă un gând,

Să cânte același imn, să fie un pământ!

Făclia ta aprinsă de veghe va rămâne

La straja libertății a Patriei Române!

În veci uni-vei Prutul cu Dunărea albastră,

În veci vei rămâne- Frumoasa Limbă a Noastră!