Dilemele discursului identitar în R. Moldova (II)
Opinii / Editoriale • Dan DUNGACIU @ www.flux.md
Una dintre sursele "neaşezării" R Moldova pe un traseu limpede de dezvoltare de la declararea independenţei încoace este ambiguitatea problematicii identitare. Nu a identităţii ca atare, ci a discursurilor identitare care au populat spaţiul public din 1990 încoace. Identitatea asumată a populaţiei este infinit mai senină şi neconflictuală decât intensitatea cu care elitele politice se luptă pentru impunerea unora sau altora dintre discursurile identitare. Sondajele de opinie, atâtea câte sunt, ne indică de fiecare dată că populaţia are, în marea ei majoritate, o abordare identitară de tip complementar - "şi-şi" - atât în ceea ce priveşte glotonimul, cât şi etnonimul, pe cât guvernarea insistă pe una de tip disjunct: "sau-sau". La această incongruenţă public / elite guvernante se adaugă confuzia proiectată peste atitudinea populaţiei din R. Moldova atunci când se amestecă aspectele identitare cu cele social-economice în evaluarea opţiunilor de vot. Se echivalează abuziv discursul politic oficial vituperant la adresa României cu opţiunea semnificativă a electoratului (deşi în scădere) pentru preşedintele în exerciţiu. De aici fenomenul de "voronizare a imaginii electoratului" din R. Moldova, prezent în unele capitale europene, inclusiv la Bucureşti. Chestiunea este însă mai nuanţată. Memoria anilor negrii ai guvernării "democraţilor" este încă vie, la fel şi aşteptarea exasperată a pensiilor şi a salariilor din respectiva perioadă. Şi toate acestea contează încă mai mult în intenţiile de vot decât un discurs identitar fulminant şi anti Bucureşti al preşedenţiei. Şi asta se petrece mai ales în afara Chişinăului. Peste acestea vin ambiguităţile generate de perpetuarea în spaţiul public al celor trei discursuri identitare despre care am mai avut prilejul să vorbim: discursul românesc - cel în numele căruia, paradoxal, R. Moldova şi-a recăpăt independenţa, dar care a trecut în opoziţie după 1994, covârşit de agenda social-economică, şi a rămas acolo. Până în prezent nu s-a votat niciodată identitar aici, sau nu predominant aşa. Agenda socio-economică a prevalat de fiecare dată, de aici apariţia pe scena politică, indiferent de maniera de vot, a unor preşedinţi de extracţie sovietică (chiar dacă din straturi de putere diferite), cel mult reticenţi la discursul românesc. Al doilea este discursul moldovenist, masiv instrumentalizat astăzi şi bine susţinut la nivel oficial, care se luptă însă cu un alt discurs, tot atât de oficial, dar diametral opus: discursul polietnicist şi multicultural. Despre aceste discursuri am vorbit deja. Ceea ce rămâne pentru a completa tabloul este adăugarea a încă două tuşe: provocarea transnistreană din punct de vedere identitar şi dilemele pe care un stat ambiguu din punct de vedere al propriei definiri le are în relaţia cu cetăţenii care s-au stabilit în afara frontierelor sale. Provocarea identitară transnistreană Transnistria nu este doar o provocare geopolitică sau militară pentru Chişinău din pricina trupelor străine şi a muniţiilor depozitate acolo. Este şi una identitară. Mai cu seamă în condiţiile în care discursul de acest tip de la Chişinău nu este, nici el, foarte limpezit. În primul rând, apar distincţii la nivelul glotonimului. Dacă pentru malul drept al Nistrului "limba de stat" este acreditată oficial sau oficios prin sintagma "limbă moldovenească", malul stâng o consideră franc "limbă română", căci, pentru transnistreni, limba moldovenească are încă accepţiunea sovietică care presupune, tacit, utilizarea alfabetului chirilic. Limba care se utilizează la Chişinău, în pofida denumirii, este, pentru Tiraspol, limbă română, adică are, practic, statut de limbă străină în Transnistria. Din această aparentă dilemă s-ar ieşi prin invocarea completă a denumirii limbii de stat a R. Moldova. Conform articolului 13 din Constituţie, "limba de stat a R. Moldova este limba moldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine" (cea mai lungă denumire oficială a unei limbi de stat!). Dar, în acest caz, utilizarea sintagmei "limbă moldovenească" (şi atât) în discursul public de la Chişinău este cel puţin ambiguă, căci camuflează o nesincronizare prezentă în relaţia dintre malurile Nistrului. Dincolo de aceste aspecte relativ minore în acest tablou, rămâne dilema asumării identitare a regiunii separatiste de către discursul oficial de la Chişinău. Dacă la Chişinău acesta ar fi cel moldovenist-etnicist-istoricist, asumarea identitară a regiunii devine dificilă din două motive. Primul, discutat deja, este că regiunea nu a făcut parte niciodată din Moldova voievodală. Al doilea este că abia o treime din populaţia de acolo poate fi trecută, eventual, la rubrica "etnică" - "moldoveni". Restul de două treimi este populaţie slavă, rusă şi ucraineană, puţin dispusă să-şi schimbe profilul etnic şi, mai ales, unul dintre atributele esenţiale ale etnicităţii, care este limba. În cazul oficializării la Chişinău a discursului polietnic şi multicultural, asimilarea identitară a Transnistriei este mai uşor de realizat. Dar asta s-ar face cu preţul ieşirii din scenă a discursului moldovenist de formulă iredentistă (Moldova Mare). Iar preţul pentru abandonarea lui va fi oficializarea parţială sau totală a limbii ruse la nivelul statului şi, ca o consecinţă, amplificarea influenţei "minorităţii imperiale" ruse şi a limbii acesteia la nivelul întregului teritoriu "reîntregit". Practic, o reîntoarcere identitară a Imperiului, de data asta prin "rămăşiţele" (minorităţile) acestuia. Discursul polietnic şi multicultural, garnisit numai pe ideea asumării subiective a identităţii mai ascunde o capcană relativ la Transnistria, respectiv apariţia şi perpetuarea acolo a unui discurs identitar regionalist de tipul "noi suntem transnistreni!". Astăzi, el este vehiculat la nivel "oficial" la Tiraspol, dar consistenţa lui publică pare subţire. Totuşi, rămâne ca o alternativă identitară în regiune şi potenţialul său nu trebuie neglijat în eventualitatea unor confruntări politice electorale. Dilemele identitare interne proiectate în exterior Dilemele discursului identitar din R. Moldova se văd cel mai bine contemplând modul în care statul se manifestă sau s-ar putea manifesta faţă de cetăţeni lui care trăiesc în afara ţării. Căci, prima sarcină a statului când se ocupă cu această categorie este definirea ei. Cine intră în atribuţiile statului din acest punct de vedere. Şi cum? Există două aspecte ale acestei problematici. Cea dintâi este de ordin tehnic şi vizează întreaga populaţie din R. Moldova aflată în afara frontierelor. Din această perspectivă, "ţinta" statului este cetăţeanul R. Moldova (deţinătorii de paşapoarte), iar instrumentele statului sunt ambasadele, consulatele, acordurile bilaterale cu ţările de destinaţie ale cetăţenilor moldoveni (reunoaşterea reciprocă a diplomelor, reglementarea sau legalizarea statutului emigranţilor şi protecţia drepturilor sociale, deschiderea de consulate în funcţie de distribuţia demografică a migranţilor, protejarea drepturilor fundamentale şi asistenţa juridică, selectarea justă şi competentă a personalului ambasadelor şi consulatelor în funcţiile de problemele care apar în fiecare ţară de destinaţie în parte, eventuale mecanisme de votare prin corespondenţă etc.). Dar, dincolo de aceste aspecte tehnice, deja ştiute şi standardizate la nivelul fiecărui stat, apar problemele specifice, de natură cultural-identitară. Instrumentele statului sunt acum: posturi de televiziune consacrate special celor temporar sau permanent, ziarele, biserica, organizaţiile culturale etc. Şi aici lucrurile se complică, mai ales în cazul unui stat cu discursuri identitare ambigue. Căci din acest punct de vedere, cine este "ţinta" guvernului - respectiv cum se defineşte migrantul din punct de vedere identitar, dincolo de paşaportul eliberat de autorităţi - devine o chestiune esenţială. Iar "adresantul" politicilor guvernamentale cultural-identitare se defineşte în funcţie de discursul oficial care prevalează la Chişinău. Dacă, de pildă, discursul asumat ar fi cel moldovenist, toată armătura instituţională (programe TV, publicaţii, finaţarea unor manifestări culturale, susţinerea prin biserică) trebuie orientată în acord cu acest deziderat "etnic": limbă, istorie, repere etno-identitare. În acest caz, consecinţele ar fi următoarele. Prima: rămânerea pe dinafară a cetăţenilor din R. Moldova de alte extracţii etnice, vorbitori de limbă rusă în general. Pentru ei nu ar exista politici de susţinere etno-identitară, căci cele generate de discursul moldovenist-etnicist-istoricist nu îi ating. Şi a doua consecinţă: suprapunerea "diasporei" din R. Moldova cu cea românească. Căci reperele etno-identitare sunt, practic, identice, inclusiv limba, iar biserica spre care statul R. Moldova ar trebui să îşi orienteze cetăţenii în acest caz ar fi cea… românească, adică Mitropolia Basarabiei şi Biserica Ortodoxă Română, căci un asemenea discurs nu ar putea, riguros vorbind, să orienteze cetăţeanul R. Moldova spre o biserică de cu totul şi cu totul altă identitate etno-lingvistică, respectiv cea rusă de care ţine şi Mitropolia Moldovei (cazul cetăţenilor moldoveni din Italia este emblematic din acest punct de vedere). Acest fapt al suprapunerilor identitare dintre cele două "diaspore" este confirmat şi de un recent Raport pe problematica discutată aici care redă declaraţia unui cetăţean moldovean aflat în Italia: "Sunt un român care s-a născut şi a crescut în Moldova. Vorbesc limba română. Nu pot spune că vorbesc limba «moldovenească»… Cred că mulţi moldoveni nu îşi cunosc cu adevărat istoria.. Unde cred astfel de persoane că a trăit Ştefan cel Mare şi unde se află mormântul lui? El a trăit şi este înhumat în România, totuşi, încă mai este considerat regele Moldovei. Cred că unirea cu România este inevitabilă şi este un pas pozitiv. La momentul actual, viaţa în Moldova este dificilă, de aceea, sunt de părere că unirea cu o ţară mare şi puternică este inevitabil" ("Raport", Asdi, OIM, mai 2007). (Raportul mai vorbeşte şi despre faptul că "moldovenii deseori se prezintă ca fiind români, deoarece foarte puţini italieni ştiu unde se află Moldova". După instrumentalizarea abilă şi deloc dezinteresată a "cazului Mailat" în Italia, dublată de incorecta echivalare a termenilor "român" - "rrom", este foarte posibil ca această tendinţă de identificare să scadă sau să se oprească pe termen scurt. Însă evoluţia ei este conjuncturală şi nu are legătură directă cu problematică pe care o discutăm aici.) În cazul unui discurs polietnic şi multicultural asumat la Chişinău, instituţiile statului trebuie să lucreze în exterior cu aceeaşi platformă polietnică. Respectiv, să aibă drept "ţintă" toată gama etnică de cetăţeni aflaţi în afara frontierelor R. Moldova şi să îşi calibreze programele în consecinţă. "A fi moldovean" în aceste condiţii nu mai are încărcătura etno-simbolică pe care o postuleză moldoveniştii. Sau, mai bine spus, le are pe toate. Şi aşa vor trebui să arate şi programele TV dedicate celor "din afară", şi presa, şi finanţarea evenimentelor culturale importante sau colaborarea statului cu cetăţenii săi prin intermediul bisericilor din ţara de destinaţie. În realitate, o asemenea sarcină este dincolo de posibilităţile unui stat, mai ales a R. Moldova, care riscă, în cazul "validării" discursului polietnic şi multicultural la Chişinău, să eşueze într-o incoerenţă endemică, cel puţin la nivelul relaţiei cu cetăţenii ei din afara frontierelor. Concluzie de etapă Concluzie de etapă, căci dezbaterea nu s-a încheiat încă. Dimpotrivă. Căci nu poţi să nu sesizezi abundenţa pe piaţa mediatică din R. Moldova a unor publicaţii cu un vădit discurs identitar moldovenist de tip "Èšara Moldovei, Suverane şi Mari", chiar dacă editate sau fondate de instituţii cu denumiri cel puţin neinspirat alese - umorul e involuntar, desigur, dar nu poate fi reprimat: SRL "Moldova Mare" sau SRL "Èšara Moldovei". Senzaţia este că această miză se doreşte a deveni una crucială în alegerile din 2009 - în pofida agendei cetăţeanului, neatras, cum am văzut, de asemenea excese şi dihotomii. Dincolo de aceste digresiuni, problematica identitară şi asumarea clară a unui discurs pe această temă este crucială pentru funcţionarea coerentă a instituţiilor statului. Indiferent care ar fi el. Funcţionarea coerentă atât la nivel intern - similitudine între "naţionalismul steagurilor fluturate" şi "naţionalismul steagurilor nefluturate" despre care vorbeam în editorialul anterior - cât şi la nivel extern. Cei care afirmă că problema nu există sau poate fi pusă între paranteze sunt în eroare. A te defini în prealabil înseamnă a proiecta un dispozitiv instituţional capabil, ulterior, să îţi apere interesele şi reperele esenţiale. În cazul unei definiri ambigue şi niciodată asumate până la capăt, instituţiile vor prelua aceeaşi ambiguitate endemică şi ineficientă a discursului care ar fi trebuit să le instituie eficace.

22.02.2008