Acordul sovieto-german din 23 august 1939 intretine, probabil, cea mai lunga si mai incapatanata dezbatere internationala dupa aceea a dezarmarii, “mama mare” a tuturor negocierilor lumii moderne si subiect de ironie generala. Despre  acest pact “de neagresiune”,  se va vorbi pana cand omenirea se va convinge ca el nu mai “lucreaza” in continuare, nu prin prevederile sale, inclusiv cele din anexa secreta,  ci prin efectele in timp ale intelegerilor de atunci. Caci nedreptatea, arbitrariul, tragediile nationale, familiale, personale izvorate din pact nu si-au consumat inca toate energiile nefaste.

Chiar daca a devenit caduc, pactul supravietuieste ca un moribund, de peste 70 de ani, caci alte documente internationale  i-au preluat o parte din samavolnicii, dandu-le o (ne)legitimitate noua. Soarta unor teritorii a ramas asa cum s-a impus atunci, milioane de victime ale pactului au parasit aceasta lume fara a-si fi obtinut repunerea in drepturi, iar urmasilor lor,  compatriotilor lor, li se livreaza doar declaratii, simpozioane, studii istorice si articole de ziar. Legislativul URSS s-a dezis ferm de pact, cel al Germaniei  nu a catadicsit sa se pronunte, iar liderii de azi ai celor doua tari considera problema inghetata si dosarul aruncat in praful istoriei.

Federatia Rusa de astazi se simte datoare sa explice imprejurarile si ratiunile tratatului din 1939. Intelegerile  Hitler-Stalin trebuiau facute pentru ca Marea Britanie si Franta facusera deja concesii  serioase lui Hitler prin acordurile de la Munchen, iar URSS incerca sa amane, pe cat posibil, un atac al Germaniei naziste. Explicatia era necesara,  este logica si poate acceptabila, dar ea nu serveste ca solutie pentru repararea  totala a raului. Polonia si-a rezolvat problema frontierelor, tarile baltice si-au recuperat independenta de stat, dar Basarabia, parte a teritoriului Romaniei in momentul anexarii sale la URSS, ramane o problema deschisa. Notiunea Basarabia nu mai este una politica, ea a fost trimisa  in istorie si literatura, cu toate ca pentru multi este o realitate vie.  Basarabia este “raschirata”, cum imi spunea cu cativa ani in urma  un locuitor de pe Nistru, intre trei entitati (unele nelegitime, altele problematice) – Republica Moldova, Ucraina, pretinsa Republica Nistreana. Si Stalin, si altii de dupa el, au stiut cum sa incurce diabolic lucrurile. Cine si cum le va descurca? Federatia Rusa se considera  exonerata de orice responsabilitate, ea mai este direct prezenta in  acest teritoriu  doar prin trupe si armament pe Nistru. Destul ca situatia sa fie si mai complicata.

Rezolvarea acestei situatii cronice si dureroase nu inseamna nici revizionism, nici revansism, ci dorinta de  repunere a adevarului istoric  in rosturile sale.

Un comentator rus, Dmitri Babici, scrie ca nu ar trebui sa judecam trecutul cu notiunile actuale.  Ca “in 1945, prioritatea era supravietuirea“, nu democratia si drepturile omului. Perfect de acord. Ba chiar mai mult, am zice: si in 1939, intelegerile sovieto-germane au raspuns “problemei de surpravietuire” a URSS. Dar astazi, mai este problema Basarabiei o problema de supravietuire pentru Federatia Rusa, pentru Ucraina? Acelasi comentator mai aminteste reflectiile celebrului cap politic american George Kennan, care spunea ca anexarea tarilor baltice si a Ucrainei (el, ca si altii, ignora total Basarabia) nu va stabiliza URSS, ci va avea efectul contrar. Inainte de 1939, mai spunea Kennan, URSS era mai stabila “in frontierele sale occidentale confortabile ale tarului Aleksei Mihailovici” decat in “comunitatea socialista”, care s-a dovedit foarte precara. A avut dreptate: monolitul URSS s-a spart, Tratatul de la Varsovia s-a dizolvat, iar NATO s-a extins in fosta “comunitate socialista” si incearca sa o faca in continuare, fapt pe care Moscova il apreciaza ca o actiune de incercuire ostila a Federatiei Ruse, iar o asemenea pozitie poate fi inteleasa. Pactul Ribbentrop-Molotov isi aduce , si el, contributia otravita la asemenea evolutii/involutii nelinistitoare.